România a pierdut milioane de cetățeni în ultimele trei decenii. Nu din întâmplare, ci ca rezultat al unei politici tăcute, dar constante, care i-a împins pe oameni să plece pentru a supraviețui.
În loc să creeze locuri de muncă stabile, să investească în spitale moderne și școli funcționale, autoritățile au preferat să închidă ochii. Lipsa de perspectivă, sărăcia și corupția au determinat milioane de români să-și caute viitorul în altă parte. Nu din dorință, ci din disperare.
Fiecare român plecat a devenit o piesă în economia altor țări, în timp ce în România s-au închis fabrici, au fost tăiate păduri și comunitățile s-au destrămat. Satele au rămas pustii, iar copiii au crescut departe de părinți. Cei plecați nu au fost doar neglijați, ci transformați în „resurse externe” pentru economia de consum.
De-a lungul anilor, nimeni nu și-a asumat acest exod. Niciun guvern nu a construit un plan real de repatriere sau reintegrare. În loc de politici pentru revenirea acasă, s-au adoptat măsuri care au făcut rămânerea și mai dificilă. Infrastructura slabă, serviciile publice ineficiente și sistemele de protecție socială au contribuit la accentuarea fenomenului.
Românii din diaspora trimit anual miliarde de euro în țară, dar în schimb primesc ignorare și tratamente birocratice absurde. Cei rămași acasă, și mai ales bătrânii și copiii, simt tot mai acut golul lăsat de generații întregi plecate.
Exodul nu este doar o pierdere economică, ci și una identitară. România își pierde coloana vertebrală – oamenii care muncesc, gândesc și visează. Fără o schimbare radicală de viziune, acest fenomen nu doar că va continua, ci se va accelera.
